Istorie Beius

ORAŞUL BEIUŞ ( trecut prezent, perspective)

via Beius.ro

Depresiunea Beiuşului, străbătută de Crişul Negru, adăposteşte multe aşezări dintre care cea mai importantă este oraşul Beiuş. Situat în sud-estul judeţului Bihor la 62 km de Oradea, la poalele Munţilor Apuseni, Beiuşul este unul din cele mai vechi oraşe ale judeţului.

Este înconjurat de lanţuri muntoase: la aproximativ 30 km spre est se ridică cele mai înalte creste ale Apusenilor, Munţii Bihorului cu vârful Cucurbăta Mare, spre sud şi vest la o distantă de aproximativ 8 km încep Munţii Codru-Moma, iar la nord Munţii Vlădeasa şi Pădurea Craiului. Oraşul este aşezat pe malul drept al Crişului Negru şi este străbătut de afluentul acestuia, Valea Nimăieşti, care împarte oraşul în două parţi.

Aşezarea in acest cadru natural precum şi faptul că se află la o răscruce de trasee turistice, conferă un pitoresc aparte acestui oraş. S-au descoperit unele urme străvechi de locuire din paleolitic, in toată Tara Beiuşului, în peşterile de la Chiscău, Valea Sighiştelului, Recaş, Meziad, Câmpani. Pe Piatra Petranilor şi la Meziad au fost găsite aşezări neolitice fortificate.

In Tara Beiuşului, încă din primele secole ale erei noastre existau sate ale căror locuitori se îndeletniceau cu agricultura. După retragerea stăpânirii romane din Dacia populaţia din Tara Beiuşului, organizata in obşti săteşti a continuat să practice agricultura, creşterea animatelor şi meşteşugurile. In a doua jumătate a mileniului I, dezvoltarea social-economică, apariţia relaţiilor de producţie feudale au determinat apariţia primelor formaţiuni politico-administrative pe acest teritoriu, reprezentate de cnezate şi voievodate.

Mulţimea satelor atestate in secolul al XII-lea in Tara Beiuşului este o dovadă a dezvoltării economice a zonei şi implică existenta unor aşezări mai însemnate unde locuitorii satelor să poată realiza schimbul de produse în cadrul târgurilor.

La hotarul dintre dealuri şi putina câmpie cu multiple căi de acces au apărut aceste aşezări printre care şi Beiuşul. Prima menţiune cunoscută a localităţii datează de la 1263 dar oraşul a existat dinainte, dovada fiind că la 1241 se vorbeşte de un district al Beiuşului complet pustiit de tătari in timpul invaziilor de la 1241-1246.

Cei dintâi episcopi ai Oradiei vorbesc despre cel mai important centru economic românesc datorită bogăţiilor şi forţei de muncă ieftine.

In documentele din perioada 1291-1422 localitatea apare cu toponimul Benenus, Benenes, Belenus, Belenes, Voyuoda de Bivinis, Belenyes. Pâna la începutul secolului al XX-lea s-a folosit mai mult denumirea de Binş.

Tot mai multe aşezări tot mai mulţi voievozi ,cnezi, juzi sunt amintiti in documentele vremii referitoare la această zonă. Un astfel de document din 1363 vorbeşte despre voievodul loan de Beiuş (Wayaoda Iwan de Belenus) şi fraţii săi Bok şi Balk care s-au împăcat cu Nicolae fiul lui Candea din Zlatna în urma unei judecăţi. Avem deci confirmarea existentei unui voievodat al Beiuşului la 1363.

Formaţiunile politice şi administrative conduse de voievozi şi cnezi români din Beiuş şi împrejurimi au fost probabil destul de puternice din moment ce documentele îi amintesc până destul de târziu, în secolul al XVIII-lea păstrându-şi unele privilegii printre care şi acela de a judeca pricinile dintre români.

Urmărind să exploateze mai intens bogăţiile naturale şi forţa de muncă stăpânirea acordă Beiuşenilor începând cu secolul al XIII-lea unele privilegii în legătură cu exploatarea aurului şi argintului din minele de la Băiţa cunoscute şi exploatate încă de daci şi romani iar apoi de către episcopul de Oradea, Ladomer, la 1346.

In anul 1410 documentele menţionează Beiuşul ca oppidum cu jude şi juraţi. In anul 1410 este menţionat oraşul liber Beiuş, iar la 28 octombrie 1451 episcopul loan Vitez de Zredna declara Beiuşul oraş liber cu drept de judecată şi sigiliu ,si care în dădea dreptul să trăiască după obiceiurile oraşului Oradea fiind scos de sub jurisdicţia castelanilor din cetatea Finişului.

In cadrul luptei cele trei principate locuite de români pentru a scăpa de pericolul stăpânirii turceşti este de subliniat participarea cu oaste a voievozilor de Beiuş şi Remetea la bătăliile purtate de Iancu de Hunedoara între anii 1442-1456 împotriva turcilor.

Ioan Vitez de Zredna episcop al Oradiei (1445-1465), cancelar al lui Iancu de Hunedoara, umanist, diplomat abila manifestat interes fata de oraşul Beiuş.

Astfel prin Diploma din 1448 el înfrânează abuzurile funcţionarilor domeniali din Beiuş şi ale castelanilor din Cetatea Finişului. După cum reiese din document pentru orice contravenţie privitoare la iobagii români, ba chiar şi la cetăţenii din oraşul Beiuş, îi închideau într-un turn sau în temniţe ude, fără lumină.

Prin Diploma din 28 octombrie 1451 a aceluiaşi episcop Beiuşenii au fost scutiţi de dări fată de coroană cât şi fată de feudalii Cetăţii Finiş. In fiecare an oraşul avea dreptul ca în ziua de Sf. Gheorghe să-si aleagă un jude primar, doisprezece juraţi dintre cei mai distinşi şi cei mai de seamă locuitori ai oraşului.

Diploma Regală a oraşului dată de regele Vladislav al V-lea în 1454, Diploma in 1478 dată de episcopul Pruis, Diploma în 1495 a episcopului Dominic Kalmancsehi din care reiese că Beiuşul avea târguri săptămânale şi se acordau înlesniri negustorilor locali în târgurile din împrejurimi, Diploma episcopului Gheorghe Szatmari din 1503 care potoleşte fricţiunile dintre (“târgarii “din Beiuş şi oraşul episcopal Suplac (Szeplak) sunt documente notabile referitoare la comerţ-târguri şi iarmaroace, exploatarea minelor de fier şi aramă şi la traiul populaţiei.

După bătălia de la Mohacs din 1526 Beiuşul a jucat un rol important atât ca oraş de graniţă cu rosturi poMce cât şi ca centru strategic.

Documentele istorice ale vremurilor, însemnările unor călători străini peregrini prin părţile noastre din secolele Xll-Xlll şi chiar mai târziu, se referă şi la Beiuş. Iezuitul spaniol Alfonso Carillo (1553-1608) trimis în misiune la sfârşitul lui decembrie 1590 pentru informare asupra situaţiei din Transilvania şi pentru a face propagandă iezuitâ face referiri şi la Beiuş în scrierile sale. De asemenea marele cărturar turc EvHa Celebi (1611-1684) a vizitat cetâtik Pomezeu şi Finis, iar în 1661 şi oraşul Beiuş despre care scria: “ “Este o comună mare cu o mulţime de raiale, intre unguri şi valahi, înstăriţi şi cu sate înfloritoare, la înscriere această comună a fost trecută la cetatea Oradea. Fiind un Unui foarte bogat,oameni mai arătoşi ca cei de aici nu se întâlnesc în alte ţinuturi”“.

In 1551 mercenarii lui Castaldo sub conducerea lui Componius Bernardo d”Aldana au prădat Beiuşul şi satele de pe valea Crişului Negru.

Referindu-se ia Districtul Beiuşului conscripţia din anul 1552 prin care fiscul imperial din Bihor prin oficialul Ladislau Litteratus consemnează pentru acesta un număr de 420 porţi, ceea ce însemna că era un district mare. Cele 420 porţi cuprinse in conscripţie erau formate din aproximativ 840 familii şi peste 7560 locuitori.

In cunoaşterea relaţiilor feudale de pe Domeniul Beiuşului la sfârşitul secolului al XVI-lea ne ajută două documente de o excepţională însemnătate publicate de marele istoric Dimitrie Prodan. Este vorba de două conscripţii suna din 1589 şi cealaltă din august 1600, care înscriu obligaţiile ţăranilor şi satelor din domeniul amintit : dijme, cenzuri, daturi, daruri, lucru etc. Urbariul din 1589 cuprinde oraşul Beiuş şi ceh 15 sate unde sunt înscrişi 541 de supuşi ,pe când urbariul din 1600 este mai complet şi cuprinde 65 localităţi cu1773 capi de familie. Din aceste documente cunoaştem ocupaţiile de bază ah locuitorilor: agricultura, vânătoarea, pescuitul, munca la pădure, meşteşugurile, exploatarea şi prelucrarea minereului de fier şi cupru, fierăritul, arămitul, lemnăritul. Sunt atestate numeroase mori de apă, topitorii de fier şi aramă. In contul obligaţiilor feudale aproape toate satele de pe domeniul Beiuş erau obligate să lucreze pentru aceste manufacturi.

Urbariile din secolele XVI-XVII întăresc unele privilegii sau acordă altele noi care favorizau dezvoltarea agriculturii şi a meşteşugurilor in corelaţie cu factorii naturali şi sociali ele vor determina fenomenul specializării satelor din jur meşteşuguri ţărăneşti din care unele se păstrează şi azi. In Beiuş au apărut breslele tăbăcarilor, cojocarilor, zidarilor, fierarilor etc. Ele se vor regăsi şi în numele străzilor care se vor păstra până după jumătatea secolului al XX-lea: strada Vasile Lucaciu s-a numii “Tăbăcarilor”, strada Devei s-a numit “Zidarilor”, strada Brânduşei – “Lăutarilor” s.a.

Pe plan politic sunt semnificative raporturile dintre întâiul unificator de tară şi neam – Mihai Viteazul şi oraşul Beiuş. Astfel, în anul 1599 după victoria obţinută la Selimbar, Mihai Viteazul pune stăpânire pe Cetatea Finişului. La 26 august 1600 înştiinţa pe Bartolomeu Somogy – “prefectul” Beiuşului asupra pericolului ce-l reprezintă o ceata de 700 războinici, polonezi şi cazaci, ce veneau dinspre Ineu trimişi de Sigismund Bathory în scop de jaf Somogy le iese în întâmpinare evitând omorurile şi prădăciunile. După nefericita bătălie de la Miraslau la 18 septembrie 1600 Mihai Viteazu pierde pe rând Transilvania şi Moldova şi Tara Românească fiind silit să ia drumul bejeniei. In drum spre Viena străbate Valea Jiului, trece prin Deva şi face popas la Hălmagiu de unde ii scrie lui Paul Nyari – marele căpitan al cetăţii Oradea aducându-i la cunoştinţă că “mâine ne vom sili pe lângă Hălmagiu în sus spre ţinuturile Beiuşului “. In aceeaşi epistolă îşi exprimă şi îngrijorarea că “ tara este din nou sub turci, dacă noi nu o vom împiedica In grabă…” şi că dacă am putea ajunge acolo [ la Oradea] cu sănătate şi pace am putea fi inca cu dragă inimă şi folositoare în slujba creştinătăţii “.

Nereuşind să treacă Mureşul in apropierea Lipovei fiind atacaţi de ostile nobiliare ,voievodul apucă pe drumul Deva, Brad, Baia de Criş, Halmagiu, Vascău, Beiuş iar apoi spre Oradea.

Domnitorul poposeşte pentru două zile la Beiuş unde îşi lasă ostenii sârbi sub comanda postelnicului Dimitrie Buzinca să păzească oraşul. Aceasta se ştie intr-o scrisoare a lui Bartolomeu Somogy prin care la 28 martie 1601 U comunică lui Mihai Viteazu că „în ceea ce priveşte scrisoarea Măriei Tale cu referiri la sârbi cum că Măria Ta ai fi trimis deja solda lor până acum nu ni s-a adus de nicăieri nici un ban ,de când s-au despărţit de Măria Ta i-am reţinut pentru Măria Ta cu multe promisiuni şi făgăduieli şi cu multă cheltuială, lucru pe care Măria Tapoti să-l afle de la umila Măriei Tale slugă. şi de acum încolo voiesc cu dragă inimă Mariei Tale cu ce pot”.

Mihai a promis printr-o scrisoare să-l trimită pe Aga Leca pentru a fi comandantul oştenilor săi şi oraşului, la care Bartolomeu Somogy i-a răspuns: “pe Aga Leca l-am vedea, zău, cu ochi buni ,dar mai mult ne-ar place să vedem ,ostenii şi cu mine,persoana Măriei Tale”.

Ceva mai târziu Bartolomeu Somogy castelanul Beiuşului trimite o scrisoare pentru a cere din partea lui Mihai Viteazu ajutoare pentru apărarea oraşului. Dacă această scrisoare a ajuns sau nu la destinaţie nu se ştie, ceea ce este sigur este că ostile lui Sigismund Bathory au atacat Beiuşul, reuşind să-l cucerească. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Bartohmeu Somogy, dar ştim că oastea lui Bathory a fost alungata în scurt timp din Beiuş.

In anii 1618 şi 1660 Beiuşul este devastai de turci Jar în anul 1661 ajunge sub stăpânire turceasca fiind anexat paşalâcului Orazii Mari până ia 1686, când armata austriaca ii va alunga din Beiuş şi din Cetatea Finişului.

Din anul 1692 stăpânirea turcească a fost înlocuită de cea austriacă ,sau cum spune cronicarul Mihai Cserei: „jugul de lemn turcesc a fost înlocuit cu jugul de fier habsburgic. Mărirea dărilor desfiinţarea unora între vechile privilegii au cauzat o permanentă stare de agitaţie în rândul ţărănimii care a afectat viata oraşului întrucât el era strâns legat prin caracterul său de târg de schimbul de produse cu ţăranii.

Trupele austriece cresc ca efective mai ales după înfrângerea răscoalei anti habsburgice cunoscută sub numele de răscoala curutilor, condusa de principele Francisc Rakoczi al 11-lea (1711) şi la care au participat şi un mare număr de români bihoreni. In vâltoarea acestor mişcări sociale, cetăţile Beiuş şi Pomezeu devin baze de aplicaţie ah curuţilor. Cete de sârbi, aliaţi ai habsburgilor dau foc şi pradă oraşul Beiuş in două rânduri.

Prin pacea de la Satu Mare din 1 mai 1711, încheiată intre răsculaţi şi guvernul imperial se spune dărâmarea tuturor cetăţilor de rezistentă ale curuţilor. „Astfel îşi sfârşeşte existenta şi Cetatea Finişului, cea care veacuri în sir a fost scutul şi apărarea acestui colt de tară”. Din falnica cetate au rămas peste veacuri doar câteva ziduri şi mormane de piatră.

Documentele atestă că in secolul al XVIII-lea in oraşul Beiuş din Tara Beiuşului, înfloresc agricultura, meşteşugurile, comerţul astfel că spre sfârşitul secolului şi începutul” noului secol districtul Beiuş cuprindea un târg –Beiuşul – şi 72 de sate.

Tot in acest secol oraşul cunoaşte o perioadă de afirmare a elementului românesc în viata politică şi socială. In baza urbanului din 1769 împărăteasa Măria Tereza dă dreptul românilor să-si schimbe domiciliul. Un număr destul de mare se stabilesc în Beiuş unde învaţă meserii şi se ocupă cu negoţul.

Aceste momente încheie o primă parte a istoriei oraşului Beiuş secolul al XVIII-lea reprezentând intrarea sa în modernitate. De aici încolo se poate vorbi despre dezvoltarea culturală a oraşului.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea locul otomanilor a fost luat de habsburgi iar Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte “protectoratul” împăratului Austriei. La 4 decembrie 1691 a fost elaborată “Diploma leopoldină” care a reprezentat temeiul organizării Transilvaniei până în 1867, Ea garanta instituţiile existente din această provincie. Considerată ca o constituţie a Transilvaniei aceasta stabilea in 18 puncte raporturile cu guvernul de la Viena precum şi principiul de guvernare. Conform acestor reglementari principatul urma să fie condus de un guvernator ales de Dieta Transilvaniei, dar cu confirmarea acestuia de către Curtea de la Viena, ajutat de 12 membri. Sunt confirmate privilegiile celor “trei naţiuni politice “- singurele ce puteau ocupa funcţii politice,ca şi drepturilor celor “patru religii recepte” Despre români nu se face nici o menţiune, ei fiind toleraţi ca şi religia ortodoxă. Cu instaurarea stăpânirii habsburgice a venit rândul Bisericii romano-catolice de a-si reocupa poziţiile pierdute. Au fost reînfiinţate episcopiile romano-catolice din Oradea (1692) şi Alba Iulia (1715), li s-au restituit moşiile, s-au făcut danii noi iar călugării iezuiţi au fost readuşi în principat ca misionari. Prin atragerea românilor la unire cu Biserica Romei “ se urmărea pe de o parte înmulţirea catolicilor şi implicit creşterea rolului politic al statului catolic transilvan (reprezentanţii catolici în Dietă), căci membrii acesteia se alegeau după numărul credincioşilor fiecărei confesiuni, iar pe de altă parte ruperea legăturii românilor din Transilvania cu fraţii din Tara Românească şi Moldova.”

In atare situaţie românii s-au văzut nevoiţi “să accepte condiţionat unirea în credinţă cu Biserica Romei”.

Nici în Tara Beiuşului mulţimea preoţilor şi credincioşilor nu se lasă atraşi “cu voia” la unitatie – după episcopul ortodox Petru Hristofor (1709-1712)- nu va mai avea un episcop propriu timp de doua veacuri şi mai bine fiind puşi sub oblăduirea duhovnicească a episcopilor de Arad, având la Oradea doar un vicar.

In Beiuş şi satele din jur propaganda pentru unitatie începe în anul 1711 prin persoana vicarului ungur Mihai Kebel. In anul următor se aşează la Beiuş secuiul Pavel Laszlo care se prezintă cu titlul de protopop şi foloseşte im sigiliu cu chipul Sf. Nicolae – sfânt foarte popular la ortodocşi, şi începe o susţinută activitate prozelită.

Face vizite în satele din jur, multe nu-i permit să intre în bisericile lor iar cele ce-l primesc suni declarate unite.

Episcopul ortodox din Arad, Vincentiu Ivanovici, a scris bihorenilor scrisori de încurajare şi a trimis petiţii Curţii Imperiale prin care cerea o comisie de anchetă pentru verificarea stării religioase de fapt. In vara anului 1727 această comisie constată “că românii toţi sunt ortodocşi”.

La 27 septembrie românii bihoreni şi preoţii înfrunte cu protopopii lo , se adună la Oradea într-o adunare publică pentru a protesta împotriva nedreptăţilor ce se fac contra credinţei lor şi trimit o cerere atât comitatului cât şi guvernului, semnată de protopopii din Lunca, Beiuş, Cefa, Pomezeu, Pestis şi Oradea, care a rămas însă fără rezultat. Închegarea religioasă în Tara Beiuşului s-a făcut cu deosebire prin biserică şi scoală. Cele două instituţii fundamentale au pregătit forţele ce vor lumina veacul al XIX-lea.

Lipsa nemeşilor in Tara Beiuşului, existenta unui singur feudal – Episcopia catolică din Oradea a făcut ca influentele calvineşti să fie slab resimţite. Având nevoie de forţa de muncă a românilor biserica catolică le va asigura acestora putinţa unui trai mai bun.

Despre un început de organizare a elementului românesc se poate vorbi doar din primele decenii ale secolului al XVIII-lea.. “Noi românii, neam de sate – spune Constantin Pavel – afară de pre staţiuni iobăgeşti şi câteva slujbe pe lângă domeniu n-aveam aici pe lângă oraş întocmiri sociale şi rostim…superioare” şi deci “nimic nu ne vorbeşte până la data aceasta de vreo organizare bisericească aici în Beiuş, unica forţă ce în trecut ne-a strâns în jurul unui modest altar, care în aceeaşi vreme avea să fie nu numai altarul legii ci şi acela al limbii româneşti”. Aşa se explică de ce primii copiatori de cărţi bisericeşti “pribegiţi de peste munţi in părţile Bihorului nu se opresc la Beiuş, ci in sate şi comune modeste ca Rabăgani, Saca, Josani, Gurbesti, Căbesti… şi că primul protopopiat înainte de anul 1503 se găseşte la Seghiste, iar apoi la Campanii de Sus şi Vascău.

La vremea când începe să bată şi in Moldova vântul ce aducea libertatea cultelor exprimate în edictele imperiale – Regulamentul Naţiunii Ilirice din 1770, Ratio Educationes din anul 1777 şi edictul

“tolerantiae” din 1781, în satele din Tara Beiuşului existau deja soli de organizaţii bisericeşti..

Cat priveşte Beiuşul deşi se organizează sub aspect bisericesc mai târziu va deveni centul luptei de rezistenta ortodoxă. Acest fapt a fost favorizat şi de aşezarea aici, începând din primii ani ai secolului al XVIII-lea unui mare număr de macedo – români şi greci fugiţi din calea turcilor, oameni bogaţi foarte harnici şi buni gospodari. Nefiind subordonati stăpânului feudal, ei se bucurau de libertate de miscare, dându-i Beiuşului un important impuls pe plan economic şi cultural-bisericesc.

începuturile bisericii ortodoxe suni controversate. Constantin Pavel afirma că “românii abia în 1726 în putură ridica în Beiuş o clopotniţă” iar Petru E. Papp că “dintr-o notiţă pe marginea unei psaltiri se spune că kt 1733 s-a ridicat o capelă ortodoxă şi o clopotniţă pentru trei clopote. Titus Roşu intareste această afirmaţie amintindu-l pe Popa losif, preot, zugrav, scriitor, legator de carti, cel care a zidit în 1733 biserica de lemn din Beiuş şi care a dăinuit până la ridicarea cehi de zid la finele secolului al XVIII-lea “. In fine părintele Teodor Cios ne spune că “printre ceh 100 de biserici ortodoxe române din Bihor, menţionate la 1724, in Beiuş era o biserică înzestrată cu clopote”. Lăsând la o parte datele în discuţie este importantă atestarea acestei biserici care de atunci încoace a avut un rol foarte important.

Informaţii despre Beiuş şi alte centre religioase de pe valea Grisului Negru le găsim într-un manuscris rămas de la Mihai de la Beiuş din anul 1695. Aflăm de aici că la acea dată in Tara Beiuşului existau trei importante centre cultural – regioase Beiuşul, Seghiste şi Susti, că biserica ortodoxă de aici desfăşura o intensă activitate de traducere a cărţilor religioase din limba slavonă în română, de copiere a unor cărţi destinate cultului şi pentru a învăţa scrisul şi cititul Toate acestea atestă că în Beiuş există inca de la sfârşitul secolului al XVII-lea o organizaţie bisericească puternică.

Titus Roşu apreciază că la Beiuş exista sediul unei autorităţi ecleziastice superioare de care trebuiau să asculte toţi preoţii şi monahii din zonă.

Preotul losif din Beiuş, cunoscut ca “popa Iosif consemnează pe o carte slavonă: In anii de kt Hristos 1733…la acest an,am început a face biserica cea românească”. Această bisericuţă de lemn a fost

loc de închinăciune şi reculegere până în anul 1784 când a fost ridicată biserica actuala din deal. Pentru uniţi se construieşte in centrul oraşului una pompoasa care a fost terminata în 1800.

Biserica românească nu s-a mărginit doar la a susţine credinţa strămoşească ci, prin preoţi şi diecii ei cunoscători ai slovei au aprins şi întreţinui lumina ştiinţei de carte.

Preocupări similare au şi românii unită Astfel kt cererea vicarului episcop Meletie Covaci adresată in 1756 Consiliului Locotenential de a crea “scoli poporale” la Oradea, Beiuş şi Vaşcau, împărăteasa răspunde favorabil. Cert este că la mijlocul secolului al XVIII-lea în Beiuş exista o scoală în care invătau atât copii din familiile unite cât şi ortodoxe. Scoală este atestată şi printr-un document păstrat la Arhivele Statului din Oradea şi anume catalogul elevilor din Beiuş datat 19 iunie 1759,in care găsim numele a 12 elevi şi al învăţătorului Nyekeforo Papp.

Trebuie să menţionăm şi faptul că încă din anul 1553 în oraş funcţiona o scoală cu limba de predare latină.

Împărăteasa Măria Tereza a acordat atenţie înfiinţării scolilor în scopul luminării popoarelor din monarhie şi în acest scop a dispus să se ridice scoli în fiecare comună cu obligaţia locuitorilor de la sate să-si trimită copiii la scoală. Interesul manifestat de împărăteasă pentru cultivarea popoarelor a avui kt bază cel puţin două cauze: neştiinţa de carte ca urmare a dominaţiei îndelungate a turcilor şi nevoia de osteni destoinici şi supuşi.

Legea (Regulamentul) şcolar “Ratio educationes totius que rei Liberarie per Regnum Hungariae ete Provincias euden adnexas” (1777) dispune înfiinţarea şcolilor în toate comunele „ca fiecare naţiune să fie instruită prin scoalele sale naţionale „ in fruntea cărora să fie învăţători cunoscători ai limbii materne dar şi in acele Umbi folosite mai mult. Şcolile se împart în trei categorii: săteşti, oppidane şi orăşeneşti.

In lupta de eliberare socială şi naţională a românilor din Transilvania un eveniment memorabil a fost marea răscoala de la 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crisan. Răsunetul răscoalei ajunge şi în Tara Emisului umplând de speranţă inimile celor asupriţi. Temeiul acestei răscoale a fost demonstrat de înlesnirile acordate ulterior.

La 5 iulie 1787 împăratul losif al II-lea întăreşte dreptul oraşului de a tine patru târguri peste an: primul la 16 februarie, al doilea kt 4 mai }al treilea la 3 august al patrulea la 4 noiembrie şi în fiecare joi piaţa săptămânală. Urmarea este dezvoltarea economică şi demografică deosebită, care va pregăti terenul pentru rolul pe care-l va juca Beiuşul in secolul al XIX-lea in acest colt de tară.

Oraşul va cunoaşte o intensă şi bogată activitate culturală şi de învăţământ. Ceea ce va impulsiona în mod deosebit dezvoltarea oraşului şi ridicarea sa culturală va fi deschiderea unui gimnaziu de către vlădica Samuil Vulcan în 1828. Acesta purta inscripţia „Educatione iuventuti huius provinciae” deschidea larg porţile pentru luminarea tinerimii din toate provinciile vecine. După cum constata Constantin Pavel: “Gestul episcopului fondator intr-o vreme de nesiguranţă şi necurmate războaie de la începutul sutei a XIX-a devine un act eroic şi istoric de cea mai mare importantă în viata românilor ardeleni. ..Peste 338 de sate româneşti numai în cuprinsul Bihorului fără urmă de vreo scoală românească mai înaltă. şi unde mai pui Aradul, din nemijlocita apropiere, cu o populaţie exclusiv românească. ..si pe urmă Satmarul şi Maramureşul, sa nu mai amintesc şi Banatul. Pe toată această imensă întindere românească n-avea nici o scoală naţională secundară.”

Infiinţarea acestei instituţii de învăţământ a fost un eveniment de mare însemnătate pentru românii din Transilvania deoarece va pregăti intelectuali români care vor deveni luptători neobosiţi pentru libertate naţională, pentru unirea tuturor românilor. Intelectualii Beiuşeni (si bihoreni) profesorii acestui aşezământ cultural, clerul bihorean, vor duce o luptă necurmată pentru transformarea gimnaziului în liceu şi pentru păstrarea limbii române ca limbă de predare. Aceasta se dobândeşte în două etape – prima: 1836-1837 când gimnaziul este completat la sase clase iar in a doua etapă intre 1851-1852 când episcopul Vasile, baron de Erdefy, ridica liceul la opt clase.

Episcopul Mihai Pavel numit de Nicolae lorga “emeritul binefăcător prin scoli şi danii” dă in folosinţă la 1 septembrie 1891 “. Internatul pavelean “pentru elevi şi localnici, după ce la 1887 adăugase la lăcaşul iniţial încă un corp de clădire. Tot Mihai Pavel deschide la 22 septembrie 1896 o scoală medie de fete şi un internat pentru “o suta de copile”.

Episcopul Dimitrie Radu, personalitate cu vederi liberale, apreciat de Nicolae lorga ca “prelat a cărui viată întreagă a fost strâns legată de luptele naţionale“ adaugă noi construcţii pentru lărgirea edificiului gimnazial. Printre acestea este şi “Fundaţia Radu” realizată prin reconstruirea unei case din vecinătatea liceului, clădire în care a funcţionat Librăria şi Tipografia “Doina, iar mai târziu au fost tipărite ziarul “Beiuşul” şi revistele “Observatorul, “Crişul Negru” şi altele. Cea mai mare parte din venit era destinat pentru sprijinul scolii şi elevilor.

Putem afirma că Beiuşul a fost prezent in toate marile evenimente ale istoriei neamului nostru: După David Prodan Beiuşenii au adăpostit-o pe soţia lui Horea care era căutată de autorităţile vremii spre a fi arestată. In revoluţia de la 1848 oraşul este prezent prin loan Dragos deputat de Beiuş în Dieta de la Budapesta care a negociat o înţelegere între revoluţionarii maghiari şi români în primăvara lui 1849, şi prin profesorul Ion Munteanu participant direct la revoluţie.

Românii Beiuşeni au fost aproape în permanentă reprezentau in Parlamentul de la Budapesta. Intre anii 1866-1872 l-au avut pe Dimitrie lonescu, cel care a luptat pentru Liceul „Samuil Vulcan” Beiuşeanul Partenie Cosma remarcabil luptător pentru drepturile românilor, a reprezentat oraşul în Parlament între anii 1872-1881. Mai târziu nume te lui va fi legai de înfiinţarea şi activitatea “Astrei” din Sibiu, Banca “Albina” din Sibiu şi crearea Partidului Naţional Român, el făcând parte din grupul care a elaborat programul partidului. Dintre parlamentarii Beiuşeni mai amintim pe Vasile Lucaciu (Leul de la Sisesti), personalitate deprimă mărime in istoria luptelor pentru realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

După stingerea revoluţiei de la 1848 în viata economică şi socială a oraşului se petrec schimbări importante. Câte târgurile Beiuşului se îndreptau oameni din toate colturile Crişanei, Banatului şi Tării Moţilor aducând spre valorificare produsele muncii lor.

Beiuşul este un punct central în Depresiunea Beiuşului, fapt pentru care mulţi istorici o numesc Tara Beiuşului. Târgurile de peste an aveau şi un caracter social, cu ocazia lor „arvunindu-se” mâna de lucru pentru zonele de câmpie mu pentru lucrările agricole din zona. Astfel era „târgul slugutelor„ ce avea loc de Sângeorz.

Un remarcabil eveniment în viata culturala a românilor din Beiuş a fost înfiinţarea Casinei Române în 1871 din iniţiativa lui Partenie Cosma care va răspândi cultura în Tara Beiuşului şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale şi pentru unirea tuturor românilor. Casina Română a fost socotită “mama tuturor celorlalte societăţi şi asociaţiuni culturale ce s-au creat în Beiuş „întreaga viată social-politică şi culturală a oraşului a pulsat în cadrul şi in Jurul acestei casine: biblioteca publică, conferinţele, portul popular, adunările meseriaşilor şi negustorilor. O importantă acţiune organizată de membrii casinei a fost colectarea de fonduri şi bunuri de întrebuinţare îndelungată pentru fraţi de peste Carpaţi Luptători in războiul pentru independentă.

Consultând lista membrilor Casinei Române constatăm că figurau nume din întreaga Tară a Beiuşului ceea ce dovedeşte că oraşul a fost un important centru polarizator pentru satisfacerea necesităţilor educaţional-culturale a locuitorilor din zonă.

Legat de războiul pentru independentă trebuie amintit că Regimentul 2 Dorobanţi cu garnizoana actuală în Beiuş a participat la acest război şi o parte din trupă subofiţeri şi ofiţeri au fost decoraţi prin Înaltul Decret 1245 din 22 mai 1878.

Pentru a putea promova idealurile culturale şi ideea unităţii naţionale intelectualii oraşului împreună cu învăţătorii şi preoţii satelor creează numeroase alte societăţi şi asociaţiuni culturale : Reuniunea meseriaşilor români, Despărţământul Beiuş al Astrei, Reuniunea de cântări “Lyra”, Reuniunea femeilor române din Beiuş şi jur, care activau nu numai în Beiuş ci şi în sate unde îşi creează “secţiuni”, filiale”, “agenturi”.

Un alt moment important în viata oraşului Beiuş l-a constituit lupta deputaţilor români din Parlamentul din Budapesta împotriva Legii ha Appony prin care se elimina din învăţământ predarea cunoştinţelor în limba română. In sprijinul acestei lupte locuitorii oraşului şi ţăranii din satele din întreaga Tară a Beiuşului au participat “în număr impresionant” la o mare adunare populară de protest la 4 aprilie 1906.

Pentru a întregi tabloul acţiunilor de consolidare a imităm naţionale menţionăm evenimentul alegerii în Vasile Lucaciu, “Leul de la Sisesti” deputat în Parlamentul de h Budapesta ,1a 27 august 1907. Referindu-se kt desfăşurarea campaniei electorale şi alegerea Iui Vasile Lucaciu ziarul “Lupta” din Budapesta scria: “Beiuşule falnic, tu care prin truda şi jertfă făcuşi această, minune, cuib de vechi cnezi şi voievozi români, izvor de lumină pe care ni l-au dai Samuil Vulcan şi Mihai Pavel. Astăzi mărire ţie se cuvine, Beiuşule. Ţie celui dintâi dintre oraşele şi satele româneşti din Bihor”.

De-a lungul deceniilor, polarizarea în jurul Beiuşului a întregii suflări româneşti din tara ce-i poartă numele se accentuează devenind organizatorul luptei pentru împlinirea visului de aur al tuturor românilor, Marea Unire cu Tara Mamă. Această polarizare devine mai evidentă kt finele secolului trecut şi în perioada interbelică.

La 31 octombrie 1918 ia fiinţă Consiliul Naţional Român Central iar la 3 noiembrie Consiliul Naţional Român din Beiuş având ca preşedinte pe dr. Ioan Ciordaş. In prealabil, în luna octombrie luase fiinţă Garda Naţională Română compusă din 20 de luptători şi care a primit ulterior o organizare militară serioasă cu 70 de soldaţi şi câţiva ofiţeri sub comanda căpitanului loan Vostinar.

Populaţia din Beiuş a primit cu deosebită bucurie rezultatul luptei lor – reintroducerea limbii române ca limba de predare în Liceul “Samuil Vulcan”.

Ca o recunoaştere a luptei şi militantismului beiuşenilor pentru idealurile românilor din Ardeal şi pentru meritele sale personale în organizarea şi conducerea acestor activităţi în Beiuş dr. Ioan Ciordaş este ales membru de vază în conducerea centrală a Partidului Naţional Român. El a fost printre cei care au elaborai şi adoptaţi Proclamaţia de Unire cu Tara din 12 octombrie 1918 de la Oradea.

La 27 noiembrie 1918 in localul Casinei Române are loc adunarea electivă a cercului electoral Beiuş – Vaşcău In care din ordinul Consiliului Naţional Român central suni aleşi 5 delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia printre care şi Beiuşenii loan Ciordaş şi Ilarie Crişan.

In acelaşi local şi aceeaşi zi se constituie provizoriu şi îşi alege delegatele pentru Alba Iulia Reuniunea femeilor române din Beiuş şi împrejurimi. Asociaţiunea se constituie definitiv în ianuarie 1919. La Aibă Iulia si-au trimis delegaţi mai toate societatea şi asociaţiunile culturale şi profesionale din Beiuş.

In vreme ce reprezentanţii oraşului la Alba Iulia ascultau Proclamaţia Unirii, acasă in Beiuş ziua de 1 decembrie 1918 a fost sărbătorita cu toată solemnitatea dar şi cu toată bucuria. La întoarcerea acasă delegaţilor ti s-a făcut o primire triumfală. In ziua de 26 decembrie 1918 la Beiuş s-a ţinut o mare adunare populară la care au participat pe lângă orăşeni şi “o impresionantă mulţime de ţărani” din satele Tării Beiuşului cu care ocazie Petru E. Papp protopopul ortodox român de Beiuş a vorbit despre însemnătatea actului de la 1 Decembrie 1918.

Cu toate că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a hotărât şi consfinţit unirea Transilvaniei cu România reprezentanţii Antantei au fost de acord să se impună o linie de demarcaţie provizorie prin care Bihorul şi judeţele limitrofe rămâneau sub jurisdictia vechii stăpâniri. Această situaţie precum şi izbucnirea revoluţiei socialiste ungare după modelul rusesc a dezlănţuit acţiuni de terorizare a românilor.

Elementele revoluţionare şi comandamentul din Beiuş având în frunte pe cei mai şovini şi naţionalişti dintre ei se fac vinovaţi de crime comise in localităţile Sighistel, Fanate, Câmpani de Sus, Câmpani de Jos, Lunca, Vascău, Cârpinet, Finis, Beiuş. Printre cei ucişi bestial se aflau capii mişcării unioniste, martirii Beiuşului, Bihorului, ai României, dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş din Beiuş, Nicolae Bogdan din Vascău, Gheoghe Pălcut din Finiş şi un mare număr de ţărani din localităţile mai sus menţionate.

După primul război mondial se impunea ca o necesitau redresarea economică a Tării Beiuşului lipsită de industrie cu o populaţie săracă ce dispunea de insuficiente mijloace de trai.

Situaţia clasei muncitoare se înrăutăţeşte, muncitorii solicitau intervenţia ziarului “Beiuşul” pentru a găsi un loc de muncă. Singura sursă de câştig era munca la pădure, dar guvernul opreşte exploatarea lemnului ceea ce loveşte crunt mai ales satele din zona montană.

Reforma agrară din 1921 aduce unele imbunătatiri în condiţiile de viată. In Beiuş sunt împroprietărite 144 persoane cu terenuri în intravilan şi 108 cu terenuri în extravilan.

Deşi a avui scăderile ei in concepţie şi mai ales in aplicare reforma agrara a contribuit la dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste din agricultură şi a îmbunătăţit situaţia materială a unei pâr ti a ţărănimii.

In perioada interbelică relaţiile de producţie capitaliste se fac simţite şi in Beiuş. Apar mici fabrici şi ateliere: fabrica de spirt fabrica de cărămida, moara mecanică, uzina electrica, moara de ulei. In Beiuş sunt aproximativ 119 comercianţi şi tot atâţia meseriaşi la o populaţie de 4293 locuitori la finele anului 1930.

In perioada Dictatului de la Viena Bihorul a pierdui cek mai bogate zone care au devenit surse de materii prime şi produse agro-alimentare pentru armatele hortiste şi germane.

Este o perioadă deosebii de grea pentru Beiuş deoarece fiind în partea care nu a fost cedată devine reşedinţa de judeţ unde sunt mutate toate autorităţile şi instituţiile judeţene cu personalul lor şi în plus a trebuit să facă fată unui mare număr de refugiaţi in condiţiile în care oraşul şi locuitorii nu erau înstăriţi.

Această situaţie durează până după octombrie 1944 când Oradea este eliberată şi administraţia se reîntoarce la, vechile locuri ceea ce nu uşurează prea mult pe Beiuşeni care trebuie să facă fată greutăţilor impuse de reconstrucţia tării.

Intr-un document din 13 februarie 1940 se menţionează că Beiuşul are “5070 suflete din care 978 capi de familie reprezentau pe profesiuni: 236 funcţionari (în acest număr intră şi judecătorii precum şi profesorii), 25 avocaţi, 2 notari publici, 9 preoţi, 44 ofiţeri, 54 subofiţeri, 11 medici, 6 farmacişti, 2 medici dentişti, 75 comercianţi, 2 cofetari, 8 măcelari, 18 croitori, 16 cojocari, 6 coafori, 10frizeri, 3franghieri, 3 fotografi, 2 tapiţeri, 7 zugravi, 9 constructori, 11 cizmari, 7 dulgheri, 2 librari, 1 compactor, 1 tipograf, 30 pantofari, 6 brutari, 35 zidari, 5 dogari, 12 morari, 3 sobari, 4 tinichigii, 4 chelneri, 2 curehri, 7 rotari,, 4 pălărieri, 2 căciulari, 6 grădinari, 1 vopsitor, 1 pieptănar, 2 rictuitori de ghete, 8 tăbăcari, 2 sitari, 2 tocilari, 4 ceasornicari, 1 hornar, 1 pietrar, 3 hahami, 1 legător de perii, 23 cărăuşi, 142 plugari, 21 muzicanţi. In oraş funcţiona Banca populară Regională “Vintila Bratianu, Cooperativa agricolă “Beiuşana” şi Cooperativa Crisul Negru. Sunt 778 case construite din cărămidă şi câteva din lemn… Există un dispensar comunal şi un spital pe specialităţi, 3 farmacii… Sunt 4 scoli primare cu 7 clase: scoală primară de stat cu 223 elevi şcoala primară romano-catolică cu 26 elevi, scoală primară reformata cu 35 elevi şi scoală izraelită cu 31 elevi… 2 biserici ortodoxe, 2 biserici unite, 1 catolică, 1 reformată, 1 sinagogă, 1 casă de rugăciune pentru baptişti plus 6 capele.”.

Comerţul în cea mai mare parte este reprezentat prin comerţul de stat prin Cooperativa “Incoop“ si prin comerţul particular care cuprindea: 4 magazine textile, 1 magazin fierărie, 1 magazin articole sticlărie, 14 magazine mixte, 24 cârciumi, 2 restaurante, 2 cofetarii, 2 tutungerii, 2 librării, 1 cooperativă cu caracter universal. Ateliere: 1 arămărie, 4 brutării, 15 croitorii, 10 cizmarii, 3 ceasornicării, 5 croitorii dame, 12 cojocarii, 1 compactorie, 3 coafuri, 3 cofetării, 1 curelărie, 3 dogari, 2 dulgherii, 4 fierării, 2 frânghieri, 3 geamgii, 1 electrice, 1 instalatori, 3 foto, 8 frizerii,, 4 lăcătuşerii, 2 lingerii, 10 măcelării, 2 tinichigerii, 16 pantofari, 4 tăbăcarii, 5 tâmplarii, 2 tocilarii, 2 rotarii, 3 pălărierii, 2 opincari, 1 sitari, 1 mobila, 2 chimice.

Cooperative : “Victoria”, “Doina”, “Bradul Beiuşului”, “Crişul”, “Beiuşana“ – bancă populară. Situaţia sanitară: 9 medici ,6farmacişti şi 4 dentişti.

Instituţii publice:

Prefectura Beiuş, Primăria oraşului, Judecătoria mixtă, Comisariat de politie, Birou de siguranţă, Secţia de jandarmi pentru plasa Beiuş, Percepţie fiscală, Serviciu de control fiscal, Garda financiară, Ocol agricol, Ocol silvic, Liceu de băieţi, Liceu de fete, Scoală normală de conducătoare, Scoală de ucenici, Scoală primară de stat, Scoală primară reformată, Subinspectoratul muncii, Oficiul PTT, Grădiniţa de copii de pe lângă scoală primară, Grădiniţa de copii de pe lângă scoală normală de conducătoare, Spital de stat, Serviciu sanitar uman Serviciu sanitar veterinar, Depozit MAT, Oficiul casei asigurărilor sociale, Gara CFR, Oficiul SA Telefoane, Regimentul 35 artilerie, Biserica ortodoxă română, Biserica română imită, Biserica romano-catolică, Biserica reformată, Biserica izraelită, Comisia locală a sindicatelor unite. Organizaşi politice:

Partidul muncitoresc român, Partidul naţional popular, Frontul plugarilor, Uniunea populară maghiară, Uniunea femeilor democrate române, Uniunea democrată evreiască, Sindicatul salariaţilor comunali, Sindicatul corpului didactic, Sindicatul micilor meseriaşi, Sindicatul comercianţilor.

In oraş mai funcţionau următoarele : 0 sală de teatru,o sală de cinematograf, un hotel,un cămin de ucenici, două centre de lapte,cantina copiilor săraci care funcţiona sub patronatul primăriei şi era subvenţionată de aceasta.

Intr-un alt document din 1 iulie 1955 se menţionează faptul că în Beiuş sunt 1950 clădiri suprafaţa locuinţe lor fiind de 8570 ha. La data de 15 septembrie oraşul avea 6150 locuitori din care bărbaţi 2971, femei 3179 şi 1877 familii. La data de 24 noiembrie 1955 în oraş existau 3 autoturisme, 1 autobus ,8 autocamioane şi 4 tractoare rutiere în sectorul de stat si 1 tractor şi 3 motociclete în proprietate privată.

După cum se poate constata dezvoltarea economică şi demografică a oraşului Beiuş a fost extrem de lentă, situaţie ce se menţine până la reforma administrativ-teritorială din 1968 când în oraş sunt amplasate o seamă de instituţii cu caracter teritorial, precum şi unele secţii sau servicii ale unor unitati productive din Oradea printre care amintim: Oficiul muncii, Punctul de lucru ADAS, Oficiul de gospodărire a apelor, Depozitele UJCOOP, Tribunalul teritorial, Judecătoria, Filiala Băncii Naţionale şi altele care au oferii noi locuri de muncă. Dintre secţiile cu caracter productiv amintim: Şantierul de drumuri, Coloana auto şi serviciul de investiţii 1 MTF, Coloana ITSAIA, Şantierul TCLO.

Până în 1972 unitatea cu cel mai mare număr de salariaţi a fost Fabrica de industrie locală cu aproximativ 380 salariaţi. In 1972 a fost dată în folosinţă Fabrica de mobilă care a pornit la drum cu 500 salariaţi iar în 1990 a ajuns la 1500 salariaţi. In 1977 intră în producţie Fabrica de maşini de găurit cu peste 860 salariaţi în care în prezent au fost disponibilizaţi peste 50 la sută. Mai mult de 50 la sută din salariaţii ce lucrează în întreprinderile şi instituţiile oraşului sunt navetişti.

Am făcut această prezentare istorică a oraşului Beiuş pentru a scoate în evidentă rolul important pe care l-a jucat acesta în vestul tării de-a lungul anilor.

Oraşul Beiuş are o existentă multiseculară ,încă din veacul al XIII-lea a fost sediul administraţiei Domeniului episcopal catolic, a avut un liceu cu limba de predare română – al doilea din Transilvania, într-o perioadă dificilă pentru romanitate, a avui o bogată viată culturala şi a dat oameni de vază care i-au purtat cu cinste numele.

Locuitorii din Tara Beiuşului sunt într-o relaţie de dependentă cu oraşul Beiuş care le asigură locuri de muncă, posibilităţi de aprovizionare, prestări de servicii publice, educaţionale şi culturale.

Ti-a placut articolul ? Da-i un share pe facebook, twitter sau google plus.

One thought on “Istorie Beius

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *